Citește articolul :) emy dany

Ce faci?
- Mă gândesc...
- La?
- La... mine, la oameni, la visurile pe care le am, la viaţă în general cred.
- Te gândeşti şi la trecut, nu?
- Clar. Face parte din mine, din omul care sunt azi.
- Dacă ai putea să fii din nou copil, ai vrea?
- Da! Cu toată inima! Timpul însă nu se întoarce, acum păstrez copilăria în suflet.
- Nu o dată te-am auzit spunând că vrei să revii în copilărie. De ce-ţi doreşti atât de mult?
- Vezi tu, când eram copil ştiam un singur lucru: joacă. Tot ce voiam era să petrec cât mai mult timp cu prietenii mei. Când eram mică nu ştiam ce-i aia răutate. Mă certam cu prietenii, dar nu din cauze din care se ceartă acum oamenii, erau certuri pe jucării, certuri copilăreşti care se încheiau cu împăcări frumoase, sincere, nu de faţadă.
- Şi ştii ce? Cred că doar atunci iertăm din tot sufletul, eu după fiecare împăcare parcă-mi iubeam şi mai mult prietenii, nici nu mai conta de ce ne-am certat, importantă era împăcarea.
Acum oamenii se ceartă, dar uită să se mai împace.
Atunci vedeam ochi calzi, acum descopăr răceală...
- De unde crezi că a început această schimbare? De ce oamenii după ce cresc, unii devin răi, indivioşi şi mincinoşi?
- Nu ştiu. Aş vrea să ştiu asta, dar din păcate nu am un răspuns. Cred că doar cei în cauză îl ştiu, poate nici ei.
- Când eram copil nu acordam atenţie grijilor, nu ştiam ce sunt, acum aflu.
- Cu toate astea, nu poţi spune că eşti foarte mare, eşti un copil undeva în sufletul tău.
- Da, sunt, însă acest copil a început să crească...
- E bine să creşti...
- Este, dar atunci când creşti dai nas în nas cu o realitate diferită faţă de cea pe care o ştiai. Îţi dai seama că uneori oamenii pleacă şi că deşi ai vrea să facă parte din viaţa ta, ei nu vor dori acest lucru şi tu nu poţi decât să accepţi asta, că oricât de greu ţi-ar fi, sunt situaţii când trebuie să te descurci singur, că braţele mamei nu vor fi mereu acolo gata să te liniştească şi că lumea nu are privirea atât de blândă precum o vedeai când erai copil...
- Nu spun că nu-mi place ce trăiesc acum, însă uneori mă obosesc unele lucruri şi nu reuşesc să le înţeleg.
Uneori îmi doresc o întoarcere în timp, pentru că aşa am impresia că pot fugi de o realitate care nu-mi place, care îmi creează temeri, dezamăgiri şi frământări.
Într-un final revin în prezent, nu pot să fug de el, dar revin cu mai multă speranţă în... mai bine, mai frumos, mai pur. Aşa ca în copilărie? Să fie oare cu putinţă?