Citește articolul NU LĂSA SĂ SE TERMINE AŞA

NU LĂSA SĂ SE TERMINE AŞA

Spitalul era nefiresc de liniştit în acea seară cenuşie de ianuarie, dar era liniştea dinaintea furtunii. Mă aflam la etajul şapte în camera asistentelor şi priveam la ceas. Era ora 21:00.
Mi-am pus un stetoscop în jurul gâtului şi am pornit spre salonul 712, ultimul de pe hol. Salonul 712 avea un pacient nou, domnul Williams. Era singur. Un om care păstra o tăcere ciudată în legătură cu familia lui.
În timp ce intram în salon, domnul Williams a privit plin de speranţă spre uşă, dar, când a văzut că eram doar eu, asistenta, a lăsat privirile în jos. I-am pus stetoscopul pe piept şi am ascultat. Bătăile inimii erau puternice, rare şi regulate. Era exact ceea ce voiam să aud. Aproape că nu mai existau simptome că în urmă cu câteva ore suferise un uşor atac de inimă.
Şi-a ridicat ochii de pe patul său alb. „Soră, nu aţi vrea...“ Nu a mai continuat şi lacrimile au început să îi curgă pe obraz. A mai privit încă o dată la mine vrând să îmi spună ceva, dar a renunţat.
I-am atins mâna şi am aşteptat.
Şi-a şters o lacrimă. „Nu aţi vrea să o chemaţi pe fiica mea?“ Spuneţi-i că am avut un infarct. Unul uşor. Eu locuiesc singur şi ea este singura mea rudă.“
Am reglat cantitatea de oxigen pe care o primea prin masca nazală la opt litri pe minut. „Desigur că o voi chema“, i-am spus privindu-l atent direct în faţă.
S-a prins cu mâinile de cearceafuri şi s-a ridicat. Pe faţa lui se citea graba: „Vreţi să o chemaţi chiar acum, cât de repede puteţi?“ Respira foarte repede acum, prea repede.
„O voi chema imediat“, i-am răspuns mângâindu-l uşor pe umăr.
Am ieşit şi am stins lumina. A închis ochii, ochi care străluceau cu un albastru intens pe faţa lui de bărbat de cincizeci de ani.
Salonul 712 era acum acoperit de întuneric. Sclipea doar o luminiţă sub chiuvetă şi aerul curgea prin tuburile de deasupra capului său. Am ezitat să ies şi am păşit încet prin întunericul camerei spre fereastră. Geamurile erau reci. Mai jos o ceaţă umedă acoperea curtea spitalului.
„Soră, m-a strigat el din nou, îmi puteţi aduce o hârtie şi un creion?“
M-am scotocit prin buzunare şi am găsit o bucată de hârtie şi un creion. Le-am pus pe noptiera de lângă pat.
M-am retras în camera asistentelor şi m-am aşezat pe scaunul de lângă telefon. Fiica domnului Williams era trecută pe fişa lui ca fiind cea mai apropiată rudă. I-am aflat numărul de la informaţii şi am sunat-o. Mi-a răspuns cu o voce blândă.
„Domnişoară Janie, mă numesc Sue Kidd şi sunt asistentă la spital. Vă sun în legătură cu tatăl dumneavoastră. A fost adus la spital după un infarct uşor pe care l-a suferit.“
„Nu, a strigat ea, sper că nu moare?“
„Starea pacientului este stabilă deocamdată“, i-am răspuns încercând să par convingătoare.
A urmat un moment de tăcere. Mi-am muşcat buza.
„Nu-l lăsaţi să moară,“ mi-a spus ea. Vocea ei era atât de rugătoare încât au început să îmi tremure mâinile.
„Are parte de cea mai bună îngrijire“, i-am răspuns.
„Nu ştiţi un lucru, a continuat ea. Eu şi tata nu vorbim cam de un an. În ziua când am împlinit 21 de ani ne-am certat cumplit datorită prietenului meu. Am fugit de acasă şi nu m-am mai întors. În tot acest timp am vrut să îi cer iertare. Ultimele cuvinte pe care i le-am spus au fost: « Te urăsc. »“
Vocea i-a slăbit şi am auzit cum plânge. Am ascultat-o cu lacrimi fierbinţi pe obraji. Un tată şi o fiică, atât de departe unul de celălalt. Apoi m-am gândit la tatăl meu care se afla la mulţi kilometri distanţă. Trecuse mult timp de când nu i-am mai spus: „Te iubesc“.
În timp ce Janie se lupta cu lacrimile ei, am spus încet o rugăciune: „Doamne, lasă-o pe această fiică să găsească iertarea.“
„Vin acum. În treizeci de minute sunt la spital“, a spus şi am auzit cum a pus jos receptorul.
Am încercat să îmi fac de lucru cu dosarele aflate pe birou, dar nu mă puteam concentra. Salonul 712. Ştiam că trebuie să mă duc din nou la salonul 712. Aproape că am alergat pe culoar. Am deschis uşa.
Inima domnului Williams încetase să mai bată. Cu viteza luminii, m-am aplecat asupra gurii lui şi i-am făcut respiraţie artificială. Apoi l-am apăsat cu mâinile pe piept. Unu, doi, trei. Am încercat să număr. La cincisprezece m-am oprit şi i-am suflat din nou aer cât am putut de tare. Oare va trăi? L-am apăsat din nou şi i-am făcut încă o dată respiraţie gură la gură. Apoi încă o dată. Nu se putea să moară!
„Oh, Doamne, m-am rugat, fiica lui este pe drum. Nu lăsa să se termine aşa.“
Uşa s-a deschis violent şi au năvălit în salon doctori şi asistente cu echipamentul de intervenţie în caz de urgenţă. Un doctor a preluat sarcina apăsărilor repetate ale pieptului. I s-a introdus un tub prin gură ca să poată respira. Asistentele i-au dat injecţii.
Am conectat aparatul care monitorizează activitatea inimii. Nimic. Nici o bătaie. Inima mea bătea însă nebuneşte. „Doamne, nu lăsa să se termine aşa. Nu cu amărăciune şi ură. Fiica lui vine. Las-o să găsească pacea“.
„Dă-te înapoi, a strigat un doctor. I-am întins paletele pen¬tru electroşocuri. Le-a pus pe pieptul domnului Williams. Am încercat de mai multe ori. Dar nimic. Nici o reacţie. Domnul Williams era mort.
O asistentă a întrerupt oxigenul. Aerul s-a oprit. Unul după altul, trişti şi tăcuţi, toţi au ieşit din salon.
Cum s-a putut întâmpla? Cum? Stăteam năucită lângă patul lui. Un vânt rece a lovit geamul şi a aruncat zăpadă pe sticlă. Afară totul era întunecos şi rece. Cum voi da ochii cu fata lui?
Când am ieşit din salon am văzut-o rezemată de perete. Un doctor care fusese în salon era lângă ea. Vorbea cu ea ţinând-o de cot. Apoi a plecat lăsând-o lipită de perete.
Pe faţa ei se citea durerea. În ochii ei se vedea o suferinţă imensă. Ştia. Doctorul îi spusese că tatăl ei nu mai era.
Am luat-o de mână şi am dus-o în camera asistentelor. Stătea cu privirile aţintite pe un calendar, cu faţa ca de sticlă. Îţi era frică să o priveşti ca să nu se spargă.
„Janie, îmi pare atât de rău“, i-am spus eu, dar cuvintele au sunat foarte nepotrivit.
„Niciodată nu l-am urât, să ştii că nu l-am urât“, mi-a spus ea.
Doamne, te rog ajut-o, m-am rugat.
Deodată m-a privit şi mi-a spus: „Vreau să-l văd.“
Primul meu gând a fost: De ce vrea să sufere şi mai mult? Dacă îl vede va fi şi mai rău. Dar m-am ridicat şi am îmbrăţişat-o cu o mână. Am mers încet până la salonul 712. La uşă am strâns-o de mână, sperând să-şi schimbe intenţia. A deschis uşa.
Ne-am îndreptat spre pat cu paşi mici şi la unison. Janie s-a aplecat şi şi-a îngropat faţa în cearceafuri.
Am încercat să nu privesc la ea în timpul acestei triste despărţiri. M-am rezemat de noptieră şi mâna a atins o bucată de hârtie. Am luat-o şi am citit-o.

Draga mea Janie,
Te iert. Te rog ca şi tu să mă ierţi pe mine. Ştiu că mă iubeşti. Şi eu te iubesc.
Tăticu

Mâna îmi tremura în timp ce i-am întins lui Janie bileţelul. L-a citit imediat. Apoi l-a recitit. Faţa ei schimonosită de durere s-a înseninat. Ochii ei au început să se umple de pace. A sărutat bucăţica de hârtie şi a strâns-o la piept.
„Îţi mulţumesc. Doamne“, am şoptit eu privind pe fereastră.
Câteva stele de cristal au reuşit să străpungă întunecimea nopţii. Un fulg de nea a lovit geamul şi s-a topit, pierzându-se pentru totdeauna.
Viaţa pare la fel de fragilă ca acel fulg de nea de pe geamul spitalului. Dar, mulţumită lui Dumnezeu, relaţiile umane, la fel de vulnerabile ca şi fulgul de nea, pot fi restaurate, dar nu este nici un moment de pierdut.
Am ieşit tiptil din salon şi am fugit la telefon. L-am sunat pe tatăl meu. I-am spus doar „Te iubesc.“