Citește meditația o lume mincinoasa ,cum m-ai amăgit pe mine, ticălosul!“

Spun martorii că filosoful Voltaire, înainte
de a muri, "îşi muşca degetele şi îşi vâra
mâinile în oala de noapte, luând şi
mâncând tot ce se afla acolo", iar înainte
de a-şi da sufletul a scos un urlet
"cumplit, înspăimântător, care parcă nu
se mai termina". Thomas Paine, un alt
sărman necredincios, a murit strigând "O,
Doamne, ajută-mă! Dumnezeule, ajută-
mă! Iisuse Hristoase, ajută-mă!", repetând
aceleaşi cuvinte, din nou şi din nou, într-
o tonalitate care îi înfricoşa pe toţi cei de
faţă. Un alt ateu, nefericit filosof al
vidului, David Hume se arăta pe patul morţii vesel şi
frivol - când era înconjurat de prieteni, dar când a
rămas doar cu infirmierii a zis: "Toată viaţa am căutat
lumina şi acum mă aflu într-un întuneric mai adânc
ca niciodată". Iar "supraomul" Nietzsche a murit
nebun şi legat de patul de boală deoarece îşi mânca
propriile fecale. Nu sunt singurii apostaţi care au
sfârşit cumplit, dar aceştia au un lucru în comun: s-au
folosit de darul cuvântului pentru a-L batjocori pe
Dăruitor.
Cum nişte oameni inteligenţi s-au putut întoarce
împotriva singurului fenomen care dă sens vieţii?
Nu vreau să fac referire directă la cuvântul
psalmistului ("cumplită este moartea păcătosului", ci
la modul în care aceşti faimoşi corifei ai cuvântului nu
au reuşit să-şi mai falsifice ultimul act al vieţii aşa
cum au falsificat chipul lui Dumnezeu sădit în ei. La ce
le-a mai folosit zecile de cărţi scrise, mulţimile de
admiratori şi insultele proferate împotriva lui Hristos?
Deseori m-am întrebat cum de a fost posibil ca nişte
oameni inteligenţi să se întoarcă împotriva singurului
fenomen care dă sens vieţii: credinţa. Am aflat două
răspunsuri.
Primul ar fi că şi ateii, ca orice religie de pe pământ,
îşi au dogmele lor. Şi ateii au canoanele lor pe care,
dacă vreunul de-al lor le încalcă, este judecat cu mai
multă rigoare decât o poate face un consistoriu (un
exemplu modern: reprezentanţii corectitudinii politice,
aceşti neoinchizitori cu adevărat dogmatici, împotriva
Ortodoxiei). Ştim că cel ce se denumeşte pe sine "ateu",
"sceptic" sau "agnostic" dacă - zice el - nu crede într-
un "dumnezeu sângeros şi răzbunător" atunci crede în
yoga, meditaţie transcedentală, ecologism, aberaţii
mayaşe, zamolxianism etc.
Al doilea răspuns l-am găsit în cartea a doua din
Înţelepciunea lui Solomon:
"Cei care cugetă nedrept şi-au zis în sine: "Viaţa
noastră este scurtă şi tristă şi omul nu poate scăpa de
moarte... Din întâmplare am ajuns să fim cum suntem
şi după viaţa aceasta vom fi ca şi cum n-am fi fost
niciodată; căci fum este suflarea din nările noastre şi
cugetarea o scânteie care se aprinde din mişcarea
inimii noastre. Când se va stinge, trupul nostru se va
face cenuşă şi duhul se va risipi ca aerul cel uşor.
Numele nostru se va uita cu vremea şi nimeni nu-şi
va aduce aminte de lucrurile noastre şi viaţa noastră
va trece ca urma norului şi se va risipi ca negura... Ca
umbra de trecătoare este viaţa noastră şi sfârşitul ei
este fără înapoiere, că s-a pecetluit şi nimeni nu mai
vine înapoi. Veniţi deci şi să ne desfătăm cu bunătăţile
cele de acum şi de făpturi să ne folosim cu toată
căldura tinereţii. Să avem din belşug vinuri scumpe şi
miresme şi să nu lăsăm să treacă florile de primăvară.
Să ne încununăm cu flori de trandafir, până nu se
veştejesc"" (Înţelepciunea lui Solomon 2, 1-9).
Vedem scris: "cei care cugetă nedrept", adică cei care
nu se folosesc de intelect conform raţiunii
dumnezeieşti sădite în ei: mintea o avem în primul
rând pentru a înţelege, luând aminte la frumuseţea şi
armonia lumii şi la aşezarea noastră sufletească, că
viaţa aceasta am primit-o pentru a conştientiza faptul
că urmează o altă Viaţă. Dar recunoaşteţi aici, în textul
biblic vechi de mii de ani, sloganele pe care le vedem
zi de zi în ziare, la emisiuni, în reclame, în şcoli? S-a
schimbat ceva în gândirea omului fără de Dumnezeu -
adică "şcelţ care cugetă nedrept"? Fiecare verset de
mai sus se regăseşte în discursul celor care îşi trăiesc
viaţa nedorind să cunoască raţiunea pentru care au
fost creaţi. Fiindcă ei nu vor să ştie că au fost creaţi:
nu există loc pentru Dumnezeu în inima lor.
Cred că cea mai cutremurătoare reprezentare a
cenuşiului vieţii fără credinţa în Dumnezeu este scena
descrisă în manualul de pictură bizantină al lui
Dionisie din Furna ("Erminia picturii bizantine", scenă
intitulată: "Lumea aceasta zadarnică". Tabloul
iconografic redă cele şapte vârste ale omului: prunc,
copil, june, tânăr, bărbat, bătrân, unchiaş. Cele şapte
vârste sunt dispuse în jurul unei roate împărţite în
patru - simbolul timpului. Fiecărei vârste îi
corespunde o reprezentare tipologică însoţită de câteva
cuvinte care reuşesc să surprindă admirabil drama
celui care-şi trăieşte anii în fuga după deşertăciunile
acestei vieţi.
Pruncul: "Oare când voi ajunge şi eu să fac cele ale
oamenilor mari?"
Copilul: "O, anule, treci mai curând ca să cresc mai
degrabă"
Junele: "Iată, se apropie vremea dregătoriei"
Tânărul: "Care om este mai sus decât mine, şşi cine
poate să mă covârşeascăţ?"
Bărbatul: "O, anule, precum văd, a trecut tinereţea!"
Bătrânul: "O, cum mă amăgişi pe mine, ticălosul, o,
lume mincinoasă!"
Unchiaşul: "Amar, amar, o, moarte, cine poate să scape
de tine?"
Nu cred că această scenă se referă la viaţa pe acest
pământ în general, fără distincţie între cei care trăiesc
întru Hristos şi cei care trăiesc după cugetul nebun al
acestei lumi. Sfinţii dau mărturie; ei au îmbrăcat în
har fiecare vârstă, arătându-ne că orice clipă este
prielnică mântuirii, iar viaţa trăită întru Hristos este
izvor de bucurie aici şi după moarte.
"Şi fă şiconaruleţ de-a dreapta şi de-a stânga roatei
ştimpuluiţ doi îngeri, având la capetele lor jumătăţi de
ceasornic şi întorcând ei roata cu funii; şi la îngerul
cel de-a dreapta scrie: "ziua", iar la îngerul cel de-a
stânga scrie "noaptea". Şi deasupra roatei scrie acest
titlu: "Viaţa trecătoare a acestei lumi amăgitoare""...