Citește poezia salvat

Era o zi frumoasă, cu tot cerul senin,
Doream să grăbesc pasul catre Ierusalim,
Gândeam că şi-azi veni-voi, cu ceeam ce-am furat,
Cu aurul din traistă, puteam s-ajung bogat…
Nu îmi păsa că-n urmă lăsasem multe lacrimi,
Ba chiar atâţia oameni, loviţi de-a mele patimi,
Ah, câte mai facusem, şi le ştiam doar eu
Nu îmi păsa de nimeni, nici chiar de Dumnezeu…
Încă o milă, două, iar dincol de finici
Iuda, al meu tovarăş, unul din ucenici,
M-aşteaptă să îmi spună, cum a întocmit planul,
Vânzării unui om, numit Galileanul…
————————————————-
Trecu o saptămână, de la acea-ntalnire,
Cu Iuda, trădătorul, şi-a lui planuri haine,
Si-azi, ooo, nu pot crede, ce ochii mi-au privit,
Eu, Titus, eu , tâlharul, legat.. şi…osândit?
Da, aşa mi-au spus soldaţii, “Cu alţi doi condamnaţi,
Iţi vei sfârşi viaţa…toţi trei crucificaţi”,
Sentinţa a fost dată, toţi trei vom duce crucea,
Urcând dealul Golgotei, vom împlini porunca.
Da, şi-am pornit, cu crucea, pe umărul meu drept,
E grea, iar lemnul tare apasă greu pe piept,
Dar ce e cu acesta, de poartă-aşa o cruce,
De-abia a ridicat-o, o va putea El duce… ?
Ia să îl văd mai bine, de ce-i aşa lovit,
Scuipat şi plin de sânge, întruna e hulit,
O, dar de ce privirea, ‘şi întoarce aşa de blând,
Peste ostaşii care-l lovesc mereu, urlând…
Oh… dar oare cine-i, unde l-am mai vazut,
Privindul mai de-aproape îmi pare cunoscut,
Ah, da, e-acela care de Iuda-fost trădat,
Galileanul, dar oare de ce l-au condamnat?
Ce vină grea gasiră, în el, Samariteanul,
De ce al lui vechi tovarăş, el Iscarioteanul,
L-a dat fără de mila pe mâna lor, sărmanul,
O, Iuda, nu vazut-ai în el pe-acel ce-i harul?
Şi-urcarăm greu-nainte, pe via Dolorosa,
Dar nu puteam privirea să nu o ţin întoarsă,
Spre El, care, cu greu, urca încet, de parcă,
Pe spatele-i ar duce povara lumii toată…
O, iată, că se-apleacă, o, e-ngenunchi sub cruce,
Povara de păcate şi crucea de-abia duce,
Aş vrea să strig, să vină, un ajutor să-i dea,
Cineva din mulţime, dar nu e nimenea…
Cum aş putea Străine, să-ţi ofer ajutor,
Să te feresc de-ostaşii, care doar moartea-ţi vor
Măcar, un strop de apă, pe buzele-ţi uscate,
Măcar o dată-n viaţă, de mine fie-udate…
Dar, iată, că pe-un tânăr, un om de prin Cirena,
Îl pun să duca crucea, lui Isus, dar aievea,
Îl văd fără de cruce, dar tot păşind cu greu,
Povara lumii duce-acest fiu de Dumnezeu…
Si iată, că ajunsa-m pe dealul Căpăţânii,
Şi-ostaşii-ndat pe cruce ne pironesc, hainii,
Dar mie nu imi pasă, eu ştiu, sunt condamnat,
dar acest Om e oare pe drept crucificat?
Şi-mi amintesc că-ntruna, plângea şi se ruga
Pentru-acei de sub cruce, pentru care murea,
Şi-mi amintesc aievea, c-am auzit deodat’
“O, Tată, iartă-i Tată, căci ei nu ştiu ce fac!!!”
Dar n-oi uta vreodată, orice s-ar întâmpla,
Cum eu am spus cu lacrimi, “Nu merită osânda,
Noi doi talhari, la moarte, crucificaţi pe drept,
Dar el… Galileanul, Isus din Nazaret?
Ucis-a el vreodată, a jefuit cândva,
Ori mai degrab cu milă, el mâna-şi-ntindea,
Peste bolnavii care un ajutor cereau,
Pe toti aceştia-ndată, pe loc îi vindeca.
Şi-acum momentul vecinic, rămasa-ntipărit,
Când el cu greu, în şoaptă, către min a grăit,
Oh, Titus, nici un merit să ştii că tu nu ai,
Dar azi, prin a mea jertfa, vei fi cu mine-n rai!!!
Şi mă privi străinul, dar pentru mine-acum,
Acel om de pe cruce, era un tată bun,
Simţii o pace-adâncă, ce mă cuprinse-ndat,
Şi-nţelese-i că moare pentru al meu păcat…
Se stinse Galileanul, şi îl privii plângând,
Simţind în piept iubirea de tată sângerând,
Era o jertfă sfântă, din dragoste chemată,
Şi-n ea-m primit iertare, fără de nici o plată….
Şi-atunci plânsei amarnic, înţelegând că el
Murea, ca-ntreaga lume să vadă-n El un miel,
Pentru a lor pacate, a mele, si-ale tale,
Şi toţi să avem parte de-o vecinică iertare…