Citește poezia FEMEIA PRINSA IN PREACURVIE

„Isus S-a dus la muntele Maslinilor. Dar disdedimineata, a venit din nou in Templu; si tot norodul a venit la El. El a sezut jos, si-i invata. Atunci carturarii si fariseii I-au adus o femeie, prinsa in preacurvie. Au pus-o in mijlocul norodului, si au zis lui Isus: Invatatorule, femeia aceasta a fost prinsa chiar cand savarsea preacurvia. Moise, in Lege, ne-a poruncit sa ucidem cu pietre pe astfel de femei: Tu dar ce zici? Spuneau lucrul acesta ca sa-L ispiteasca, si sa-L poata invinui. Dar Isus S-a plecat in jos, si scria cu degetul pe pamant. Fiindca ei nu incetau sa-L intrebe, El S-a ridicat in sus, si le-a zis: Cine dintre voi este fara pacat, sa arunce cel dintai cu piatra in ea. Apoi S-a plecat iarasi, si scria cu degetul pe pamant. Cand au auzit ei cuvintele acestea, s-au simtit mustrati de cugetul lor, si au iesit afara, unul cate unul, incepand de la cei mai batrani, pana la cei din urma. Si Isus a ramas singur cu femeia, care statea la mijloc. Atunci S-a ridicat in sus; si cand n-a mai vazut pe nimeni decat pe femeie, Isus i-a zis: Femeie, unde sunt parasii tai? Nimeni nu te-a osandit? Nimeni, Doamne, I-a raspuns ea. Si Isus i-a zis: Nici Eu nu te osandesc. Du-te, si sa nu mai pacatuiesti.” – Ioan 8:1-11

Isus Se duse sus pe munte,
Muntele Maslinilor,
Ca trebuia sa fie-o punte:
O punte-a pelerinilor.

El dimineata a venit
La Templu si ii invata
Pe cei ce n-aveau vreun merit,
Dar vor sa fie-n voia Sa.

Iar carturarii, fariseii,
Oamenii culti si invatatii,
Ce nicicum nu erau ca mieii:
Traiau neprihanirea-n ratii,

Au prins o biata femeiusca
Ce-si savarsea pe-ascuns pacatul,
Si au tarat-o goala-pusca
Gandind ca e cu necuratul.

Ce mare groaza o cuprinse,
E lesne de inchipuit:
Vapai de foc din ochi aprinse
Se-ndreapta catre ea tacit.

Atunci norodul facu roata
De jur imprejurul femeii
Sa vada tot si ca sa poata
Sa dea cu pietre ca miseii.

Iar inteleptii, toti au luat-o,
Au asezat-o la mijloc
Si hotarat au condamnat-o,
Caci mila nu aveau deloc.

Impins-au, deci, biata faptura
Exact in fata lui Isus
Ce prin divina Lui natura,
Nu Se uita la ea de sus.

El nu privea necuratia,
Nici goliciunea n-o vedea,
Ci sufletu-n Imparatia
Lui vesnica El il dorea.

Invatatorule, femeia-aceasta
In preacurvie noi am prins.
E pentru Israel napasta
De cu pacatul s-a deprins…

Porunca lui Moise-n Lege
Pentru acest soi de femei,
Si pentru-aceasta far’delege,
E s-o ucidem cu temei.

Ei impietriti care mai care
Priveau cu totii: mari si mici,
Caci asteptau cu incordare:
Spune-ne-acum: Tu, dar, ce zici?

Si multi luara cate-o piatra,
Iar altii cate-un bolovan,
Tintira fata idolatra,
Vazand pacatul ei noian.

Dar nu-ndraznira sa arunce,
La Domnul ei toti s-au uitat;
Sperau ca El ii va conduce
In sfatul lor, inspre pacat…

Caci ei in taina planuira
Pe Isus ca sa-L ispiteasca;
Nu pe femeie-o hartuira:
Pe Domnul vor sa-nvinuiasca!

Dar El e Domn, e Dumnezeu:
De ochii Lui nu e ascuns
Nici carturar, nici fariseu;
Privirea-I e de nepatruns!

El stie tot ce-n taina face,
Tot ce gandeste si ce spune
Si inteleptul, si cel ce zace
In ura si-n pacate bune.

El bland, asa cum Ii e felul,
Se pleaca, intinde degetul.
Dar nu s-acuze, ca e Mielul
Care salveaza sufletul.

Incepe El usor a scrie
Cu mana sfanta pe pamant
Pacatele lor multe, o mie…
Si nu rosteste un cuvant.

Dar ei in furia lor oarba
Pe El deloc nu L-au lasat;
Nu cu femeia aveau treaba,
Nu le pasa de-al ei pacat,

Caci intrebarea lor persista;
In ochi ei tinta Il priveau.
In mintea lor aveau si-o lista
Cu fapte care-L condamnau…

Dar hotarat El Se ridica,
Infrunta ferm privirea lor.
Cu demnitate, fara frica,
Spune-n auzul tuturor:

Cine dintre cei de fata
Este fara de pacat,
Cel cu inima de gheata,
Primul sa fi aruncat…

Si cu toate astea spuse
Domnul din nou Se pleca,
Iar cu degetul Se duse
La tarana si… lucra…

Caci avea multe sa scrie…
Ei? Tot acuzau de zor!
Domnul desena pe glie
Aratand pacatul lor.

Cand privira la tarana,
Iar cuvantu-I auzira,
Gurii lor pusera frana:
Toti deodata amutira.

Ei statura, se gandira,
Capu-si pleaca rusinati;
Se framanta, se rasfira,
In cuget toti se simt mustrati.

Apoi unul cate unul
Piatra o lasau sa cada,
Fiindca-n fata lor e Bunul
Ce totul poate sa vada!

Si iesira toti afara
Incepand cu cei batrani,
Lasand pompa si fanfara,
Negesticuland din maini.

Iar cand ultimul iesise
Si nimeni n-a mai ramas,
Niciunul nu socotise
Al femeii pas cu pas,

Domnul era cu femeia
Care statea la mijloc;
In ochi ii vedea scanteia
Si credinta ei cu foc.

Atunci Se ridica Stapanul,
Se uita de tot in jur:
Nu vazu nici pe batranul,
Nici pe tanar imprejur.

Nu vazu decat pe fata,
Singura era cu El.
Se uita la ea indata,
Ea-L vazu cum e: un Miel!

Femeie, unde-s parasii?
Nimeni nu te-a osandit?
Nimeni, Doamne! Nemilosii
Au iesit. I-ai umilit!

Si atunci cu cea mai mare
Dragoste ce-o poate-avea,
Domnul ei i-a rostit tare
Vorba cea cu viata-n ea:

Nu te osandesc nici Eu!
Du-te, nu pacatui!
Ea-si va aminti mereu
De Cel ce-n taina o iubi.

De la moarte a scapat-o,
Moarte grea prin lapidare
Si pe veci El a salvat-o
Prin jertfa-I rascumparatoare!

Amin
28.05.2015