Citește poezia Cioara de Costache Ioanid

Necazul sta lipit de om
cum sta pe langa cal huluba.
Si omul ca sa-si uite buba,
alearga...
Insa, paralel,
necazu-i vesnic langa el.

Asa
o cioara,
prinsa-n lat
intr-o ograda,
scapa numai c-un ciomp de coada.
Vai ce necaz!
Sa fii schiloada!
Sa fii de rasul tuturor!
Sa vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasa lin pe vreo livada,
si tu sa vii in cioc
gramada!

Si-atunci
vazand ce foc o-ncearca,
s-a dus printre straini si ea,
sa mai vorbeasca, sa asculte,
sa rada cu vreo randunea,
ca sa mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.

S-a dus.
Dat dup-o scurta vreme
s-a-ntors tot rupta de juvat.

Iar gloata i-a si pus probleme:
—Pe unde-ai fost?
—La ce ospat?
*Am fost si eu peste coline...
—Dar cu ce gand?
—Dupa ce prada?
*Asa... ca sa mai uit de coada...
—Ei, si-ai uitat?
—Si-a fost mai bine?
*As! cum sa uit? Nu ma vedeti? A fost si coada dupa mine...

MORALA
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
ca vii 'napoi tot cum te-ai dus.

Eu unul
cand ma simt rapus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degraba la Isus!